Megan se considera a fi bună, rezonabil de deșteaptă și foarte familiarizată.
Asta era problema ei. De aceea era ghemuită într-un colț întunecat al unei pivnițe de cărbuni cu tot felul de lucruri care probabil se târau pe ea chiar în această secundă. Au trecut-o fiorii la acel gând, însă smiorcăiala se oprise acum așa cum știa că la un moment dat o să se oprească.
Știa că are două opțiuni.
Îi putea spune tatălui ei ce se întâmpla cu ea atunci când nu era el acasă și să producă un scandal, care ar putea duce la divorț sau ca ea să fie luată în îngrijirea statului, sau ar putea pretinde că nu știa, așa cum făcea ea în mod obișnuit.
Megan a învățat că cel mai bun lucru de făcut atunci când era închisă în pivniță, era să se gândească la altceva, iar subiectul la care îi plăcea să se gândească cel mai mult erau prietenii ei. Nu avea mulți prieteni, însă aceștia erau speciali pentru ea. Prietenii ei favoriți erau bunicul, Wacinhinsha și pisica ei.
Și-a închis ochii, a încercat să se relaxeze și a încercat să și-i imagineze în fața ei sau stând lângă ea. Asta o făcea să aibă un sentiment plăcut și de fiecare dată când era supărată făcea lucrul ăsta. Era unul dintre micile sale trucuri pentru a face față atunci când viața părea nedreaptă.
Megan a crezut că a simțit ceva ce a trecut pe lângă piciorul ei și a auzit un zgomot slab care a fost înăbușit de puloverul ei.
Pentru un moment a înghețat.
1 2 CONȘTIENTIZAREA
Totul a început când era doar un copilaș. Era lăsată cu bunica maternă pe timpul zilei, pentru că ambii părinți lucrau. Părinții mamei erau tradiționaliști, adică soțul mergea la serviciu, iar soția stătea acasă și făcea orice găsea de făcut într-o casă în care copiii se căsătoriseră și plecaseră. Doamna White nu a avut niciodată prieteni proprii. Toți cei pe care îi cunoștea erau un prieten sau soție a unui prieten al soțului său, astfel că atunci când acesta a murit, doamna White nu a mai avut, practic, niciun prieten.
De câteva ori doamna White a crezut că o să o ia razna de plictiseală și singurătate.
Având-o pe Megan în grijă pe timpul zilei și ocazional noaptea, era o mană cerească. Doamna White dorea să spună tuturor că asta a oprit-o să înnebunească de plictiseală, însă, ani mai târziu, Megan se întreba adesea dacă nu cumva a ajuns prea târziu ca să oprească începutul procesului.
Primul indiciu că ceva nu era în regulă a apărut când Megan era bebeluș. Megan a început să ridice jucării și lucruri cu mâna sa stângă, acest lucru era un semn rău după părerea doamnei White. La început doamna White muta pur și simplu obiectele în mâna dreaptă și spunea:
– Mâna stângă rea, mâna dreaptă bună, însă după câteva săptămâni, când Megan încă nu „învățase” modul corect de a face lucrurile, a primit o lovitură peste mâna stângă împreună cu admonestarea că mâna stângă este rea.
Ca orice copil de vârsta ei, după o astfel de instruire pavloviană riguroasă, Megan a învățat să își folosească mâna dreaptă. Bunica sa a fost foarte încântată de felul cum răspundea Megan la instruirea ei, astfel că într-o zi și-a anunțat triumfător fiica cu privire la veștile bune, aceasta neobservând că Megan folosește acum exclusiv mâna dreaptă pentru a ridica lucruri, în timp ce înainte ea folosea mai mult stânga.
Suzanne, mama lui Megan, nu a văzut nimic deosebit în asta. Știa că mama ei avea „micile ei metode ciudate” și îi permitea să și le aplice. Cu toate acestea, nu își aducea aminte dacă mama ei i le aplicase și ei, iar dacă nu i le aplicase, dacă ar fi fost o persoană diferită de cea de acum. Pentru început, ar fi fost stângace.
Suzanne nu i-a spus soțului său, Robert, că Megan s-a născut cu tendința de a-și folosi mâna stângă, însă a reușit să o dezvețe de acest obicei, pentru că fiind el însuși stângaci și mult mai tolerant față de aceste vechi superstiții, nu ar fi fost de acord. Unul dintre motivele pentru care doamna White îl condamna pe Robert era că acesta era stângaci, însă ea considera că era deja prea târziu să îl salveze pe el și pe sufletul lui.
A încercat cu toate mijloacele să o împiedice pe Suzanne să se îndrăgostească și în cele din urmă să se căsătorească cu Robert. A cicălit-o, i-a interzis să iasă afară, nu i-a mai dat nici puținii bani de buzunar și chiar a încuiat-o în debaraua de sub scări.
– Nu pot să cred că fiica mea se poartă în felul în care te porți tu, țipa des, pocnind ușa debaralei în timp ce trecea pe lângă ea.
– Cred că au încurcat copiii la maternitate. Nu aș fi putut avea o fiică precum tine.
Suzanne a fost norocoasă. Aveau acasă o pivniță de cărbuni și nu o groapă de cărbuni, însă i se părea că debaraua pentru mături era la fel de terifiantă, chiar și ca adolescentă, din aceleași motive și chiar mai multe, pentru care lui Megan nu îi plăcea, pentru că doamna White îi spusese fiicei sale că acolo erau probabil „demoni și diavoli”. O sfătuise pe Suzanne să stea liniștită în colț și să își acopere capul, „astfel ca demonii și diavolii să nu o observe”.
Pe măsură ce Megan a început să vorbească, doamna White a luat-o ca un triumf personal. Nu le acorda niciun fel de credit lui Suzanne sau Robert în această privință, spunându-le prietenilor că așa numiții „părinți moderni” nu au timp pentru copiii lor și că, dacă nu existau bunicii lor, nepoții ar fi fost „complet imbecili”.
Majoritatea cunoștințelor doamnei White știau cum era ea și doar dădeau din cap aparent aprobând-o, schimbând subiectul sau plecând repede, dacă puteau. Conversațiile, de obicei, mergeau așa:
– Ah, doamnă White, sunt sigură că faceți o treabă grozavă ajutând-o pe fiica dumneavoastră având grijă de micuța Megan… Cum arată begoniile anul ăsta?
Și astfel, micuța Megan a fost abandonată capriciilor bunicii ei, pentru că domnul White nu mai era pe lumea aceasta ca să îi țină închipuirile sub control, deși, după cum s-a dovedit, asta nu a fost în totalitate adevărat. În timp ce stătea pe podea la picioarele doamnei White, uneori Megan ridica o jucărie și o oferea lui „Bunicul”.
La început, doamna White credea că nepoata ei era confuză. A presupus că „ceilalți bunici” îi zăpăceau mica protejată, astfel că, știind că tactica a funcționat înainte, de câte ori Megan ridica o jucărie și spunea „Bunicul”, ea o lua și spunea „Bunica”. După un timp, devenind mai disperată, „Bunica, Megan, nu Bunicul!” și o lovea ușor pe picior.
Cu toate acestea, indiferent de metoda pe care a adoptat-o, s-a dovedit a fi mai greu să o facă pe Megan să o strige „Bunica” și nu „Bunicul”, decât a fost atunci când a făcut-o să folosească mâna dreaptă. Megan mai făcea referire și la o „pisică” și putea fi văzută mângâind aerul și chicotind.
Când Megan a început să zică „pisica! „Grrr”, doamna White a pus-o pe seama imaginației bogate de copil, însă referințele la „Bunicul” continuau să o necăjească. Într-o zi, a întrebat-o pe Suzanne cum le spunea Megan părinților lui Robert.
– Oh, Megan e așa drăguță. Le spune după numele galez pentru bunică și bunic, „Nain și Taid”. Ei doresc să o dăm la o școală galeză când o să fie suficient de mare, însă Robert încă nu e sigur. Ce crezi, mamă?
Doamna White spera ca Megan să meargă la o școală catolică, însă știa că era o șansă foarte mică să se întâmple asta, pentru că Robert Stângaciul „nu crede că copii ar trebui să aibă religie, orice religie, mamă, impusă la o vârstă atât de fragedă”. Ehh! Ce știa el? Ce ar putea ști un stângaci despre asta?
Însă ea spuse:
– Doar să fii foarte atentă unde o trimiți pe Megan, draga mea. Nu îți dorești să meargă la una dintre școlile alea necivilizate, moderne unde profesorii stângaci nu predau respectul și nici nu au buna disciplină de modă veche, sau te-ai putea trezi cu Megan în familie înainte de a-și da examenul de bacalaureat. Spera ea că cuvintele cheie „stângaci”, „respect” și „disciplină” vor declanșa un răspuns favorabil de la Suzanne, însă se temea că fiica ei adoptase ideile prostești ale lui Robert stângaciul.
Tot ce putea încerca să facă acum era să oprească depravarea din Megan. Depravare pe care Robert și fiica ei o permiteau să crească în săraca, drăgălașa, însă ușor impresionabila Megan. A fost tentată să încerce să o închidă sub scări, însă știa că dacă Robert ar fi aflat vreodată, ar fi fost ultima oară când i s-ar fi permis să fie singură cu Megan și că apoi amândoi vor fi mai reci cu ea.
Însă, în adâncul său, doamna White era conștientă că ea era cea mai puțin norocoasă, de departe, și că nu ar putea supraviețui în afara unui sanatoriu.
Вы ознакомились с фрагментом книги.
Для бесплатного чтения открыта только часть текста.
Приобретайте полный текст книги у нашего партнера:
